De la Iași la Sulina sau cum am descoperit Delta
Anul acesta am decis să facem o vacanță fără egal. Destinația aleasă: Delta Dunării. Prima etapa s-a desfașurat la Iași: pregătirea plecării. Nervi, telefoane, e-mailuri schimbate cu gazda de la pensiune, căutări pe Internet, iar telefoane și e-mailuri, mijloace de transport putine, cu legaturi proaste...In cele din urmă am reușit să avem, totuși, câteva certitudini în mare noastră incertitudine legată de destinația aleasă. Și a venit și ziua - sau mai exact - noaptea plecării. Agitația febrilă s-a stins în momentul urcării în tradiționalul, de acum, tren al litoralului Iași-Mangalia. Aglomerat ca și înainte de '89, când ducea Moldova la Mare, acceleratul cu pricina refuză orice drept al călătorilor la liniște - măcar - în vagoanele enorme, numite, deloc romantic "bou-vagon", unde orice compartimentare pare cu desăvârșire interzisă. Noroc cu vagonul cușetă (de 6 persoane, e drept, dar totuși cușetă), un adevărat lux pe ruta aceasta. În fine, urcăm și însoțitorul de tren ne verifică biletele, în timp ce ne informează, suav, că vor mai urca alte 4 persoane de la Vaslui. Nimic grav, gândim noi, fără a ști exact ce ne așteaptă. Vaslui: urcă două tinere doamne blonde, cu doi copii mici,schimbăm amabilitățile de rigoare, ele se instalează comod în compartiment și călătoria noastră continuă. Trenul "gonește", cu limitele impuse de o infrastructură feroviară șubredă, prin noaptea adâncă. Noi încercăm să moțăim, lungiți în paturi, asemenea unor fantome în niște sicriee deschise, frumos stivuite într-un cavou. Bucuria a fost de scurtă durată. Cam până la Țăndărei. Sau Făurei??!! Când trenul s-a oprit brusc timp de vreo oră, fără absolut nicio explicație, iar copiii din compartimentul nostru au început să plângă; mămicile s-au pus pe vorbit între ele, cu scurte pauze de țigară pe coridor. În condițiile date am preferat să-mi petrec ultimele trei ore ale călătoriei pe hol, admirând pustietatea Bărăganului, în timp ce zorii începeau să mijească timid anunțând o zi ploioasă de duminică. Într-un final fericit, pe la 6 dimineata am coborât în mica gară de la Medgidia. De acolo ne-am continuat drumul cu un infernal tren personal care timp de trei ore și ceva s-a târât până la Tulcea (133 KM), oferindu-ne șansa - rară pentru noi - de a cunoaște România profundă, eternă și fascinantă. Vecini de compartiment doi francezi, ușor debusolați, suportând cu stoicism binefacerile transportului feroviar, în regim privat. Am trecut și de acest obstacol și am ajuns Tulcea, de unde o navă rapidă ar fi trebuit să ne ducă la destinație. După o scurtă plimbare în port și câteva cumpărături de ultimă oră - între care și bilete de întoarcere pentru microbuz (am aflat absolut întâmplător că trebuie să le achiziționezi din timp și în niciun un caz în ziua plecării, chiar dacă ai făcut rezervare telefonică) - și așteptam cu nerăbdare îmbarcarea pentru Sf. Gheorghe. A sosit și ora cuvenită și - lovitură de teatru - nava rapidă s-a stricat și nu mai pleacă nimic spre Sfântu. Ce să faci? Ghinion. În aceeași situație mai sunt și alții. Protestăm, ne agităm...nimic. Să stai o noapte în Tulcea și să iei vaporul a doua zi dimineața sau să plătești cât nu face pentru o cursă cu șalupa până la destinație? Asta-i întrebarea...Costurile sunt tot pe acolo. Așa am învățat prima lecție a Deltei: să nu călătorești duminica. În cele din urmă, după alți nervi, boroscodeli și înjurături am ajuns la destinație spre uluirea gazdei noastre.
Anul acesta am decis să facem o vacanță fără egal. Destinația aleasă: Delta Dunării. Prima etapa s-a desfașurat la Iași: pregătirea plecării. Nervi, telefoane, e-mailuri schimbate cu gazda de la pensiune, căutări pe Internet, iar telefoane și e-mailuri, mijloace de transport putine, cu legaturi proaste...In cele din urmă am reușit să avem, totuși, câteva certitudini în mare noastră incertitudine legată de destinația aleasă. Și a venit și ziua - sau mai exact - noaptea plecării. Agitația febrilă s-a stins în momentul urcării în tradiționalul, de acum, tren al litoralului Iași-Mangalia. Aglomerat ca și înainte de '89, când ducea Moldova la Mare, acceleratul cu pricina refuză orice drept al călătorilor la liniște - măcar - în vagoanele enorme, numite, deloc romantic "bou-vagon", unde orice compartimentare pare cu desăvârșire interzisă. Noroc cu vagonul cușetă (de 6 persoane, e drept, dar totuși cușetă), un adevărat lux pe ruta aceasta. În fine, urcăm și însoțitorul de tren ne verifică biletele, în timp ce ne informează, suav, că vor mai urca alte 4 persoane de la Vaslui. Nimic grav, gândim noi, fără a ști exact ce ne așteaptă. Vaslui: urcă două tinere doamne blonde, cu doi copii mici,schimbăm amabilitățile de rigoare, ele se instalează comod în compartiment și călătoria noastră continuă. Trenul "gonește", cu limitele impuse de o infrastructură feroviară șubredă, prin noaptea adâncă. Noi încercăm să moțăim, lungiți în paturi, asemenea unor fantome în niște sicriee deschise, frumos stivuite într-un cavou. Bucuria a fost de scurtă durată. Cam până la Țăndărei. Sau Făurei??!! Când trenul s-a oprit brusc timp de vreo oră, fără absolut nicio explicație, iar copiii din compartimentul nostru au început să plângă; mămicile s-au pus pe vorbit între ele, cu scurte pauze de țigară pe coridor. În condițiile date am preferat să-mi petrec ultimele trei ore ale călătoriei pe hol, admirând pustietatea Bărăganului, în timp ce zorii începeau să mijească timid anunțând o zi ploioasă de duminică. Într-un final fericit, pe la 6 dimineata am coborât în mica gară de la Medgidia. De acolo ne-am continuat drumul cu un infernal tren personal care timp de trei ore și ceva s-a târât până la Tulcea (133 KM), oferindu-ne șansa - rară pentru noi - de a cunoaște România profundă, eternă și fascinantă. Vecini de compartiment doi francezi, ușor debusolați, suportând cu stoicism binefacerile transportului feroviar, în regim privat. Am trecut și de acest obstacol și am ajuns Tulcea, de unde o navă rapidă ar fi trebuit să ne ducă la destinație. După o scurtă plimbare în port și câteva cumpărături de ultimă oră - între care și bilete de întoarcere pentru microbuz (am aflat absolut întâmplător că trebuie să le achiziționezi din timp și în niciun un caz în ziua plecării, chiar dacă ai făcut rezervare telefonică) - și așteptam cu nerăbdare îmbarcarea pentru Sf. Gheorghe. A sosit și ora cuvenită și - lovitură de teatru - nava rapidă s-a stricat și nu mai pleacă nimic spre Sfântu. Ce să faci? Ghinion. În aceeași situație mai sunt și alții. Protestăm, ne agităm...nimic. Să stai o noapte în Tulcea și să iei vaporul a doua zi dimineața sau să plătești cât nu face pentru o cursă cu șalupa până la destinație? Asta-i întrebarea...Costurile sunt tot pe acolo. Așa am învățat prima lecție a Deltei: să nu călătorești duminica. În cele din urmă, după alți nervi, boroscodeli și înjurături am ajuns la destinație spre uluirea gazdei noastre.
Frumusețea peisajelor văzute în drumul spre Sfântu ne-au mai calmat și ne-au mai readus buna dispoziție specifică începutului vacanței. Sosim și la Sfântu cu oarecare întârziere și ne anunțăm gazda care vine să ne întâmpine și să ne conducă la pensiunea, intitulată pompos Casa Spiritul Deltei. Locul este mirific, însă noul și nu neapărat autenticul încep să își facă simțită prezența. Gazda noastră ne prezintă obiectivele mai importante din sat: magazinul sătesc și bancomatul BRD, după care ne informează cu nonșalanță că nu ne-a pregătit nimic de mâncare (cum o rugasem la telefon) că nu știa când ajungem. Nu am avut timp să ne supărăm pentru că în scurt timp am văzut camera. Micuță, fără baie proprie, fără TV și acces la Internet (după cum am văzut noi pe infoturist), dar în schimb cu niște pânze de păianjen autentice pe hol și un frigider murdar - tot pe hol - toate astea la 100 lei pe noapte. Nu că am fi noi pretențioși, dar totuși am sperat la ceva mai apropiat de prezentarea de pe net...de, afară-i vopsit gardul...Recurgem la resursele proprii pentru a ne potoli foamea și plecăm la plajă. Locul este fantastic de frumos: pasări, nisip, vegetație și liniște, tulburată doar cele patru mijloace de transport (două microbuze, un jeep cu remorcă și arhaicul trocarici), care din 10 în 10 minute transportă cetățenii la plajă pe distanța de 1 km contra sumei de 2 lei. Inițiativă privată, nu glumă. Cu toate acestea, mulți preferă să facă drumul pe jos furați de frumusețea ireală a locului. Plaja lată, cu nispul cel mai fin, curată puțin populată, cu turiști care preferă să asculte marea și atât, care citesc și se comportă civilizat, lucruri rarisime pe litoralul nostru tradițional. Și foarte mulți străini. Apa mării e splendidă, fără alge, curată, puțin sărată, calmă și nu foarte adâncă. Sunt de-a dreptul încântată. Toate peripețiile noastre par să fi meritat efortul. Se face și vremea prânzului și ne gândim la masa cu pește care ne așteaptă. O știucă dată pe din două și prăjită la grătar care avea să ne coste mai târziu 40 de lei. Și constatăm că suntem dezamăgiți profund de Spiritul Deltei, deși gazda noastră, atunci când timpul îi permite să se ocupe și de clienții domniei sale, ne sigură că este singura persoană din sat căreia îi pasă de acel loc, că restul sătenilor nu au în cap decât jecmănirea turistului naiv; nouă ni se pare că lucrurile stau exact invers. Și din obida turistului jecmanit apare ideea salvatoare de a renunța la restul sejurului în Sfântu, după doar două zile și de a pleca la Sulina, un loc la fel de exotic pentru mine ca și Bahamas sau Bermude. Incepem căutările din nou: cazare în Sulina, vapoare, etc. Ne anuntam gazda ca dorim să plecăm, plătim cât nu face - dar ce mai contează - și ne pregătim de plecare. Am învățat cea de-a doua lecție a Deltei: nu te caza la Casa Spiritul Deltei...că numai spiritul Deltei nu îl vei găsi acolo. Aviz amatorilor. Probabil că cineva acolo sus ne iubește prea mult și, înduioșat de peripețiile noastre ne-a oferit o compensație. Proprietarul bărcii cu care am călătorit de la Sfântu la Sulina s-a dovedit a fi o persoană deosebită. Bun cunoscător al Deltei, deschis și generos ne-a făcut să privim oamenii Deltei într-o altă cheie. Și tot el ne-a oferit cea mai avantajoasă variantă de cazare și, mai mult decât atât, șansa de a-i cunoaște familia, niște oameni extraordinari cu toții, aparținând comunității rușilor lipoveni. O familie atipică, alcătuită din trei generații (bunică, fiu și nepot), care ne-a oferit nu doar adăpost ci și prietenia ei și o lecție de viață despre ce înseamnă o familie unită în fața greutăților. Așa ne-am salvat vacanța și ne-am îndrăgostit de locul acesta uitat de lume, unde abia așteptăm să revenim la anul. Sulina este un orășel cosmopolit care păstrează ceva din frumusețea de odinioară. Din păcate, majoritatea clădirilor vechi au fost distruse pentru a face loc blocurilor comuniste. În prezent, clădire care au mai rămas stau să se prăbușească pentru că proprietarii sunt prea săraci ca să le renoveze. Cu toate astea, rămâne un loc de văzut. Plaja este lată, cu un nisip fin, cu o mare curată și puțin adâncă, la fel ca la Sfântu. Se pot face excursii pe Dunăre, la prețuri rezonabile, se poate pescui sau vizita muzeele din oraș și ineditul cimitir multietnic. Important este să îți iei inima în dinți și să ai spirit de aventură pentru că, în cele din urmă, nu vei fi dezamăgit. Merită.